Inchisa in propria tristete, in agonia intrebarilor care se nasc in curtea unei inchisori. Dar sa ma explic. Suntem la comisia de propuneri pentru liberarea condi­tionata unde se prezinta un om de prin Muntii Maramuresului. Trecut de prima tinerete, dar nu imbatranit, dupa ani lungi de inchisoare pentru o fapta aproape de nedescris.

Ne uitam in dosar si intelegem greu povestea de acolo. Barbatul se des­partise de femeia lui, care acum era insarcinata in luna a opta. Stiind ca fosta sotie mergea duminica, din catunul montan unde locuia, la biserica din comuna aflata la cativa kilometri departare, a asteptat-o intr-o padure. A injunghiat-o in pantece si a tras-o intr-un parau, unde i-a umplut gura cu pamant. Femeia a cazut in nestire de sine. Faptasul a crezut ca i-a biruit viata si a lasat-o acolo.

Dumnezeu a vrut insa sa traiasca si a trezit-o. Copilul s-a inaltat la cer inain­te sa se nasca, salvand prin jertfa sa viata mamei sale. Si acum vine partea si mai de nein­teles. L-am intrebat pe om despre fapta sa, cu marea speranta ca se va tangui pentru pacatele sale. Nimic. Nici un regret real si profund. Doar explicatii ciudate si ipocrite, pe cat de irationale pe atat de senin graite.

Terminam comisia si ma apuc de semnat dosarele celor noi depusi in penitenciar de catre colegii de la politie. Azi avem doi oameni. Un minor care si-a violat propria sora, tot minora, timp de o primavara si o vara, si un altul care si-a injunghiat sotia si soacra.

Ma opresc din toate si ma gandesc la ce este in sufletul parintilor acelor copii. Unul la inchisoare, altul neno­rocit pe toata viata. Imi aduc aminte de o mama care vine cu deznadejde la copilul inchis si care si-a ucis propriul frate. Si tot ma gandesc la ce este in sufletul acelei femei care si-a pierdut sangerand copilul pe marginea unui parau, singura in padure, cu gura umpluta de pamant.

Si ma gandesc la toti oamenii care au trait fara a lua viata nimanui, fara a batjocori pe nimeni, si care intr-o buna zi s-au trezit victimele unor astfel de intamplari de necrezut pentru o minte normala.

Si iar ma gandesc ca, chiar daca supra­vietuiesti dupa asa ceva, viata curge in continuare ca intr-un iad. Nimeni nu iti mai aduce inapoi fiintele dragi, nimeni nu mai poate sa te faca sa dormi linistit, sa traiesti bucurandu-te de darurile vietii.

Ma gandesc mereu la acesti oameni atat de incercati si ma rog la bunul Dumnezeu sa ia o parte din fericirea mea deplina pentru a mangaia sufle­tele lor chinuite pentru intotdeauna.

Autor: Horia Chis, directorul Penitenciarului Baia Mare (sursa: Fereastra inchisorii / O zi inchisa, 24.11.2017)

Advertisements