În această dimineață am ascultat un podcast în care invitații făceau analizele geopolitice. Interesant! Am raportat analizele lor la „mediul penitenciar”, care trece prin aceeași evoluție-involuție descrisă în podcastul respectiv: ascensiune, apogeu, abundență, decadență și colaps. Poliția Penitenciară nu face excepție, trebuie resetată. Diferența e că nota de plată o achită polițiștii de penitenciare, nu „împărații” care o conduc. Iată concluziile mele!
Ascensiunea – generația care a construit sistemul
Am trăit ani în care sistemul penitenciar avea disciplină, coeziune și respect real față de reguli, de omul numit atunci “milițian”, cunoscuți de societate ca „gardieni”. Se puneau bazele procedurilor, controlul venit de la ANP avea autoritate, concursurile contau, nu pentru că asupra lor nu plana suspiciunea de „aranjate”, ci ocupau posturile, în mare parte, cu profesioniști, iar cultura profesională era solidă. A fost epoca în care „imperiul penitenciar” avea șefi și direcție, nu „mandatari” de avarie.
Apogeul – stabilitatea care a durat cât un ciclu (15 de ani)
De la demilitarizare până în prezent, am făcut o analiză, din care a rezultat că sistemul penitenciar a beneficiat de 15 ani de stabilitate și prestigiu: cadre bine pregătite, examene/concursuri eficiente, un sistem de control funcțional, unitate de comandă, respect în Ministerul Justiției (MJ) și o imagine publică decentă. Asta a fost perioada în care regulile funcționau corect și erau aplicate coerent. În ultimii ani ai ciclului, atât Ministerul Justiției (MJ), cât și Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP) vedeau în organizațiile sindicale un partener, nu o povară. Sistemul penitenciar avea busolă, avea disciplină.
Abundența – începutul degradării
După 2018 a venit apoi etapa clasică a oricărui imperiu: birocratizarea excesivă, fuga de răspundere prin „acoperitul de hârtii” și infiltrarea oportuniștilor în funcții cheie. Împuterniciri pe bandă rulantă, personaje ridicole, instalate în funcții de conducere pe criterii personale, de un subiectivism pursânge, de “apartenență la haită”, structuri în aparatul central rupte de realitatea din pușcării, zero prezență în teritoriu a noilor specialiști aduși în ANP pe criteriul „pile, cunoștințe și relații”, controlul transformat în „Ce se vrea (CSV).”, structuri întregi care au uitat scopul pentru care există. Sistemul penitenciar a început să se hrănească din propria comoditate. O mică gură de oxigen a mai avut sistemul în mandatul Ungureanu, marcat de pandemia de COVID-19.
Decadența – polarizare, clanuri interne, leadership „de hârtie”
2021 este anul care a declanșat faza de decadență instituțională a unui ANP aflat acum în „rigor mortis”: directori numiți pe combinații, structuri care nu mai comunică între ele, războaie interne, construcții de noi locuri de deținere cu încălcarea legii, decizii absurde, mutări și schimbări din funcții pe șpagă, destituiri și detașări ilegale și abuzive, o teroare și o frică care au devenit obiective instituționale și un mod defectuos de lucru. Totul până în aprilie 2025…
Dar ce a urmat după această dată?
Reformă desenată pe genunchi, fără simulări și studii de impact, proiecte de reorganizare negociate „în fum și alcool” la Rodbav, și un ANP incapabilă să ofere direcție și soluție la problemele recurente din pușcăriile abandonate de așa-zișii specialiști din aparatul central. Polițiștii de penitenciare sunt izolați între deficitul uriaș de personal și valurile de decizii incoerente sau inexistente. Poliția Penitenciară s-a fragmentat: fiecare direcție din ANP merge pe cont propriu, fiecare „grup” are propriile interese. Conducerea ANP a devenit un simplu „agent constatator” al problemelor din unitățile subordonate. Prăbușirea sistemului penitenciar a fost anunțată chiar de șeful penitenciarelor Bogdan Burcu.
Prăbușirea – etapa în care ne aflăm
Poliția Penitenciară nu este în colaps total, dar simptomele sunt clare:
milioane de ore suplimentare,
lipsă cronică de personal,
deprofesionalizare accelerată (formare profesională doar pe hârtie)
reorganizări haotice,
experimente sinistre cu unități comasate,
profesioniști “de carton”,
conducere fragmentată la nivel de top management,
credibilitate subminată,
conflicte cu sindicatele.
Prima fază de declin: În momentul în care Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP) cere soluții de la cei pe care ar trebui să îi conducă, prăbușirea este inevitabilă.
Resetul – inevitabil
Când o instituție de forță se apropie de marginea prăpastiei, are două opțiuni: ori se reinventează, ori se prăbușește. În penitenciare, resetul înseamnă:
schimbare reală de mentalitate,
desființarea grupurilor de interese,
revenirea la control profesionist,
reducerea birocrației inutile,
transparentizarea deciziilor,
reprofesionalizarea polițiștilor de penitenciare,
prezență constantă în teritoriu a specialiștilor din ANP,
pacea sănătoasă cu sindicatele.
Concluzie
Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP) a urmat fidel ciclul marilor imperii: ascensiune, apogeu, abundență, decadență. Suntem în etapa de declin accelerat, resetul este inevitabil, iar întrebarea reală este: Cine va avea curajul să-l facă? Cine va reforma Poliția Penitenciară? Digitalizare, debirocratizare, eficiență și eficacitate.
foarte bun articol.
dacă mi se permite as face si eu cateva sugestii:
1. analiza tututor posturilor vacante in sectorul administrativ – solicitarea unei reforme pe baza unei analize/prognoze. Sistemul operativ trebuie sustinut mai mult de catre conducerea ANP.
2.schimbarea legislatiei, in sensul inaspririi sanctiunilor fata de detinutii care agreseaza cadrele din sistemul penitenciar. in ziua de astazi, militianul este scuipat si injurat, iar unii sefi se rezuma prin aceste evenimente doar la a le incadra la raport de incident, nu ultraj cum ar fi de fapt corect si normal din dorinta de a se evidentia la nivelul aparatului central cu cat mai putine evenimente negative. Se pare ca e o boala in teritoriu in acest sens.
3. demararea unor concursuri de urgenta pentru functiile de 01, 02, 03, 04. niciun manager nu si poate desfasura activitatea la potential maxim si in acord cu propria viziune atunci cand scaunul sau se clatina la fiecare adiere de vorbe ale managerilor din aparatul central.
4. ar fi de bun augur si implementarea unui regulamentul in randul cadrelor care sa puna accent pe disciplina si respect. astazi, in unitati, persoanele nou incadrate sau cei mai indisciplinati adreseaza cuvantul salut/noroc/ceau altor politisti de penitenciare cu vechime si respectabili. functiile de conducere sunt batjocurite de catre nou incadrati sau de catre persoanele fara coloana vertebrala.
5. Sistemul Penitenciar are nevoie de structuri puternice. Aparatul central pe vremuri functiona cu lucratori cu vechime, astazi este plin de lucratori cu experienta sub 5 ani. Daca facem o analiza a SDRP in jurul aniilor 2018-2020, in cadrul acestui sector era plin de stele cu vechime si experienta. astazi? va las pe voi sa raspundeti.
6. In continuarea punctului 5, voi face cateva precizari cu care multi dintre colegii nostri probabil ca nu vor fi de acord. Sistemul Penitenciar are nevoie de o structura de control profesionista, implicata, cu atributii clare si care sa fie transparenta fata de factorii de control abilitati. Niciun minister din Romania, nicio structura din sistemul national de aparare si ordine publica nu functioneaza fara o structura de control performanta. Cand spun control, ma refer la faptul ca activitatea lor trebuie sa se bazeze exclusiv in interesul ANP, nu alte interese. In ziua de astazi lucratorii de prevenire, cel putin o parte, sunt in deriva prin unitati. nu este vina lor, este vina celor care conduc si traseaza obiective acestui structuri, dar si vina conducerii MJ si a politicienilor ca nu au facut nimic niciodata pentru a imbunatati calitatea structurii. PROFESIONALIZAREA DPCT! sau punerea la conducere a unor oameni care vor sa miste ceva.
7.Debirocratizare/eficientizare – plimbam hotii pe la instante si audieri pe banii statului. aici se poate eficientiza foarte usor – videoconferinte la greu. prezenta fizica doar in cazuri bine justificate. lista poate continua. dl Presedinte, haideti in al 19-lea ceas sa ne implicam cu totii, de la mic la mare, sa tragem un semnal de alarma public fata de tot ce ar trebui imbunatatit in sistem. Sa sugeram colegilor nostrii sa lase ambiitile personale si vendetele macar 1-2 ani pana aducem putin barca pe traiectoria corecta. Daca nu o facem noi, nu o sa o faca nimenin locul nostru. Stima!
Curățenia a fost făcută doar în mare în unități. S.a dat în directori, dar nu ați finalizat. Ați uitat de câinele credincios Turcu de la Spital Mioveni. Omul nu e dorit de nimeni dar e încăpățânat și nu vrea să plece. Domnul director nu vrea să deranjeze pe nimeni, este omul păcii.
Interesant articol și, din păcate, foarte aproape de realitatea pe care o vedem în fiecare zi în sistem. Și eu am sentimentul că ne învârtim într-un cerc vicios în care se tot vorbește de reformă, dar în teren vedem din ce în ce mai multă improvizație și oboseală acumulată. Nu mai poți cere performanță când oamenii sunt lăsați să lucreze pe avarie ani la rând, iar deciziile importante se iau din birouri care nu mai au legătură cu ce se întâmplă efectiv în penitenciare.
E frustrant să vezi cum cei din prima linie trag tare ca să țină sistemul în picioare, în timp ce la nivel înalt se experimentează pe structuri și se promovează doar loialități, nu competență. Adevărata problemă nu este doar lipsa de personal, ci lipsa de direcție și de asumare. Avem impresia că suntem conduși de cineva, dar realitatea e că plutim între interese și orgolii.
Când controlul devine doar o formalitate, iar schimbările se fac „ca să fie făcute”, ajungem să ne mințim singuri că lucrurile merg înainte. Dar nu merg. Se degradează încet, până la punctul în care va fi foarte greu de reparat. Și cred că exact aici suntem acum: într-un stadiu în care dacă nu se iau decizii curajoase și responsabile, riscăm să ajungem în colaps total, iar consecințele le vom suporta tot noi cei din teren, nu cei care semnează din spatele ușilor închise.
Poate sistemul mai are o șansă, dar doar dacă se reînvață un cuvânt uitat: profesionalism. Nu pe hârtie, ci în oameni. Iar asta presupune să ascultăm cu adevărat vocea celor care chiar fac munca — nu doar să bifăm consultări și strategii care nu schimbă nimic în practică.