Relația dintre mit și adevăr nu este o problemă exclusiv istorică a românilor. Ea se regăsește, în formă brută, chiar și în Poliția Penitenciară, acolo unde „experiența din teren” a devenit, pentru mulți agenți și ofițeri, un substitut periculos pentru lege și procedură. Așa cum miturile fondatoare ale unei țări sunt confundate cu realitatea istorică, la fel, în practica penitenciară, cutuma și „așa se face de ani de zile” ajung să înlocuiască procedurile formalizate. Se creează astfel un fals sentiment de competență, în care polițistul de penitenciare nu mai operează pe bază de reguli oferite de lege, ci pe bază de reflexe formate informal, din povești și exemple preluate de la colegii mai vechi, cu „experiența din teren”.
Experiența ca mit profesional
În această logică, experiența devine mit mai puternic decât procedura. Un agent cu câțiva ani pe secție ajunge să creadă că stăpânește nu doar supravegherea deținuților, ci și gestionarea incidentelor operaționale sau critice, ignorând faptul că procedura există tocmai pentru a-i standardiza reacția și a-i elimina decizia arbitrară. În loc să fie un instrument de control și siguranță, legea/procedura este percepută ca o formalitate birocratică, ruptă de realitatea din teren, iar Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP) este privită ca o structură distantă, incapabilă să înțeleagă dinamica directă “de la firul ierbii” dintre deținut și polițistul de penitenciare.
Ruptura dintre procedură și practică
De aici apare ruptura și consecințele ei. Îndrumarea și coordonarea venite de la ANP prin dispoziții, adrese, proceduri sau ordine nu mai sunt tratate în unitățile penitenciare ca repere de acțiune unitară, ci ca obligații greu de acceptat, iar, de aici până la ignorare sau bifare superficială, este doar un pas. În unele cazuri, legea sau procedura este încălcată deliberat, sub convingerea că „experiența” oferă soluții mai rapide sau mai eficiente. Fals! Este exact mecanismul prin care mitul înlocuiește realitatea istorică a unui popor: convingerea că știi mai bine decât regula. Doar că, spre deosebire de istorie, aici, în pușcării, consecințele sunt imediate și concrete și, nu de puține ori, foarte grave.
Consecințe juridice
Când acționezi “după ureche” consecințele se văd: incidente operaționale sau critice gestionate defectuos, escaladări în dialogul cu deținutul care puteau fi prevenite, intervenții nealiniate procedural, urmate de sesizări penale sau cercetări disciplinare. În acel moment, „experiența din teren” nu mai are nicio valoare juridică în fața comisiei de disciplină sau în fața procurorului. Nu există în legislație conceptul de „am făcut cum știam eu că e mai bine”. Există doar respectarea sau încălcarea procedurii sau a legii. Diferența dintre cele două modalități de acțiune produce efecte directe asupra carierei și libertății polițistului de penitenciare implicat în gestionarea evenimentului negativ.
Deficitul de formare profesională
Cauza nu este doar atitudinea individuală a polițistului de penitenciare, este și o problemă sistemică, defectuos gestionată de ANP și căreia nu vrea să-i ofere rezolvare. Formarea profesională a fost redusă, în multe cazuri, la un exercițiu formal: e-Learning sau reinstruiri în care polițistul semnează un tabel, fără să înțeleagă cu adevărat ce s-a întâmplat într-un incident și de ce a fost gestionat greșit. Nu există analiză reală, nu există simulări, nu există metode moderne de învățare care să transforme regula (legea și procedura) în reflex profesional. Tot acest haos cu consecințe există pentru că am rămas ca instituție în trecut și nu am evoluat sau nu ne-am adaptat societății. ANP oferă exact mediul în care miturile profesionale prind rădăcină în defavoarea procedurii și a legii.
Un ANP matur, fără filtrul idealizării
Un ANP matur nu se teme de adevăr, chiar și atunci când adevărul este mai complicat decât cosmetizarea din bilanțurile anuale. O atitudine serioasă față de realitatea din penitenciare presupune curajul factorilor de conducere ai ANP-ului de a privi realitatea din pușcării, fără filtrul idealizării, acceptând ambiguitățile și incertitudinile de care se lovesc zilnic polițiștii de penitenciare. Adevărul din spatele gardurilor înalte este mai puțin plăcut decât povestea distorsionată de pe rețelele de socializare ale instituției sau ale factorilor de conducere ai Poliției Penitenciare.
Alternativele ignorate
Există alternative: traininguri bazate pe scenarii reale, analiza post-incident, utilizarea tehnologiei pentru simulări, învățare prin studii de caz, feedback structurat, aplicații informatice, rețele de socializare etc. Toate acestea pot construi un polițist de penitenciare profesionist care înțelege nu doar ce trebuie să facă, ci și de ce trebuie să facă într-un anumit fel. Dar pentru asta este nevoie de o schimbare de mentalitate în ANP și în unitățile subordonate: acceptarea faptului că experiența, în absența regulii, înseamnă risc major.
Solicitare FSANP
În final, realitatea este simplă și incomodă, atât pentru factorii de decizie din ANP, cât și pentru polițiștii de penitenciare care se cred cu “experiență din teren”. Procedurile ne arată cum trebuie să funcționeze Poliția Penitenciară. Linia care separă controlul de haos și profesionalismul de abordarea empirică se află în proceduri, în ciuda oricăror prejudecăți. Iar dacă ANP-ul mai permite în continuare ca mitul experienței să înlocuiască rigoarea procedurii își asumă, implicit, costul erorilor care vor urma. Tocmai de aceea, FSANP solicită Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP) să scoată formarea profesională din zona inutil de formală și să o trateze ca prioritate zero. Degeaba construiești noi penitenciare sau extinzi capacitatea de deținere în cele existente, dacă nivelul de pregătire profesională al agenților și al ofițerilor rămâne blocat între pereți și gratii.
Din pacate e si greu sa formezi profesional pe cineva care poate chiar nu ar trebui sa lucreze in domeniu… ca o opinie personala consider munca in acest domeniu la o prima vedere ca fiind banala sub aspect cognitiv indiferent de pozitia sau functia pe care o ocupi, ca esti supraveghetor pe sectie sau director sau spargi seminte in postu de paza. Opinia mea e bazata tocmai pe faptul ca nu.ti trebuie multe clase sa respecti un set de proceduri facute de altii, fiecare articol reglementand teoretic functionalitatea ta in interior.. Daca privesti putin mai in atent apare buba.. tocmai pentru ca orice sistem este imperfect, iar domeniul acesta nu face exceptie, fiecare angajat ar trebui sa posede un simt critic si intuitiv care sa il ghideze putin referitor la unde, cand si cat se aplica ce scrie…apoi intervine cel mai important aspect- munca cu omul unde fara competențe sociale, abilități de lucru în echipă, managementul relațiilor interpersonale, empatie și adaptabilitate socială , cam greu sa o scoti la capat… nu mai zic daca ocupi o functie unde tu trebuie sa decizi pentru altii… ca o concluzie sistemul va ajunge si mai jos pentru ca resursa umana e praf, asta tocmai din cauza cantitatii favorizate contra calitatii, printre altele desigur…cata vreme nu ne intereseaza ce poate candidatul aplicabil la munca si facem bareme de intrare strict aplicabile pe ideea ca cel care memoreaza mai bine promoveaza o sa mergem tot in jos.. dar cum a zis unu la o postare de pe alt sindicat : mai bine sa scoatem admiterea la Tg Ocna sa fie doar nota de la bac , macar asa vor intra mai multi … pofta buna la Shaorma cu de Toate 🙂 !
D-le președinte Dorobantu, asta e un articol pe care 99%,din cei ce activează acum in Poliția Penitenciara nu pricep mare lucru, si va spun si de ce:
Înainte, acum vreo 20 si ceva de ani se făceau așa numitele “reciclari”,la care participau de regulă cei din operativ ,care aveau o vechime de cel puțin 10 ani.Erau scoși din producție, timp de 45 de zile si trimiși la Tg Ocna ,sau Jilava,dupa caz.
Se făcea o trecere serioasă prin ceea ce inseamna legislația in vigoare, ordine DGP sau efectiv se povestea evenimente din penitenciar si se făcea studiu de caz.
Era ceva inedit:subofițeri si ofițeri din toată țara timp de 45 de zile stăteau laolaltă si se creea ceea ce se numește coeziune, dar era si o deconectare din viața de zi cu zi,in sensul de deconectare din viata de penitenciar.
De aceea am spus la început ca articolul dvs nu va fi înțeles in esență, de 99 %.
Erau vremuri in care nu existau psihologi de penitenciar, era un singur subofiter la formare profesională si resurse umane,dar erau programe gen”reciclare”,in care efectiv se făcea un restart la ceaa ce însemna reinstruirea legislatiei, putina pregătire fizică si socializare.
ANP din ziua de azi nu mai pricepe nimic,nu se poate adapta la realitatea zilnică, s-au inventat posturi ,sunt pline unitățile de oameni care ,in esență, munca lor nu duce la nimic!Si ma repet aici:nu am zis ca nu muncesc, doar ca ,munca lor nu duce la nimic!Am copiat sisteme penitenciare din vest ,copy/paste,s-au dat bani de la UE ,dar nu s-a pretat pe infrastructura si populația carcerala din România. Suntem aceleași penitenciare pline de plosnite, gândaci, șobolani, cu garduri si clădiri gata sa cadă. Si va spun asta din experiența mea …
Pai cine sa te formeze? Unii care s-au uitat la Prison Break? Formatorii trebuie sa vina din randul oamenilor cu vechime, cu experienta in gestionarea incidentelor, fie ei ofiteri sau subofiteri.