Astăzi, la ora 11:00, am participat la o ședință în format WhatsApp cu reprezentanții PSD, Florin Manole – ministrul Muncii și Ciprian Văcaru – secretar de stat, pe tema proiectului noii legi a salarizării unitare. Din partea organizațiilor sindicale au mai participat Vasile Zelca – SNPPC și Gabriel Gîrniță – SIDEPOL.
Din discuțiile purtate rezultă că, în acest moment, se dorește ca toate categoriile profesionale să nu fie nemulțumite. Ministerul Finanțelor menține o limită de aproximativ 8 miliarde de lei, în timp ce pentru o variantă care ar presupune un impact de aproximativ 12 miliarde de lei ar trebui identificate surse suplimentare de finanțare. În același timp, există probleme și în celelalte familii ocupaționale:
Ministerul Sănătății nu este de acord cu actuala formă a legii, iar în educație există nemulțumiri majore, acest sector putând deveni unul dintre principalele obstacole în adoptarea proiectului.
Luni voi prezenta PSD observațiile FSANP asupra proiectului, în special corecțiile necesare privind SDSL, munca suplimentară și eliminarea unor incertitudini din textul legii pentru familia ocupațională Apărare, Ordine Publică și Securitate Națională.
Am transmis foarte clar reprezentanților PSD că FSANP nu este de acord cu diminuarea salariilor militarilor, polițiștilor și polițiștilor de penitenciare pentru a finanța creșteri salariale în alte domenii de activitate. Dacă statul consideră necesară majorarea altor salarii, trebuie să identifice sursele de finanțare, nu să ia bani de la noi pentru a-i da altora.
Reprezentanții PSD au fost de acord cu această poziție și au precizat că nu iau în calcul, sub nicio formă, o asemenea variantă.
În ceea ce privește valoarea de referință, aceasta poate crește într-un an, iar pentru 2027 estimarea discutată este de 4.025 lei, însă, în acest moment, această valoare nu este garantată.
Voi reveni după discuțiile de luni cu informații și cu rezultatul observațiilor formulate de FSANP.
Domnule președinte,
Vă spun cu toată jena, dar și cu multă indignare: au trecut deja peste 2 ani, iar situația de la CD Craiova ridică serioase semne de întrebare la care cred că personalul de la PMS Craiova ar merita un răspuns.
Cum se justifică, concret, un efectiv de aproximativ 300 de cadre pentru un număr de ordinul a 30–40 de minori? Este un raport cadre/deținuți cu totul ieșit din comun la nivelul sistemului penitenciar. Vă întreb dacă această diferență este justificată de anumite norme și de volumul efectiv de muncă și, dacă da, care sunt aceste criterii. Cu atât mai mult cu cât există unități precum Giurgiu, Arad sau Rahova care funcționează cu efective insuficiente și cu o încărcătură de muncă mult mai mare. În aceste condiții, este greu de înțeles de ce o structură cu un asemenea efectiv ajunge să necesite sprijin din partea personalului PMS Craiova.
În teorie, supravegherea deținuților custodiați acolo este realizată de colegii de la CD. În practică, însă, ajungem să trimitem tot noi cadrele pentru activitățile legate de secțiile respective, mai ales atunci când apar concedii medicale acolo, iar presiunea se transferă tot asupra noastră. Noi avem deja în responsabilitate PMS Craiova și Secția Isalnița, cu tot ceea ce presupune acest lucru.
Practic, ajungem să funcționăm ca și cum am avea trei structuri în responsabilitate, fără să avem însă și resursa umană aferentă. De aici vine și sentimentul de inechitate: este greu de justificat ca o structură să aibă un efectiv atât de mare, iar “lipsurile operaționale” ale acesteia să fie compensate de personalul unei alte unități care are deja o încărcare foarte ridicată.
În același context, cred că este legitim să întrebăm și cum se justifică acordarea în continuare a sporurilor de 50% acolo, în condițiile în care încărcarea și nivelul de stres sunt în mod evident foarte diferite între cele două unități. Vă întreb care sunt criteriile obiective pe baza cărora sunt acordate și dacă acestea reflectă în mod real diferențele de muncă și responsabilitate dintre unități.
Și mai există o întrebare, poate cea mai importantă: care este temeiul legal și administrativ în baza căruia o unitate penitenciară are o secție exterioară amplasată în incinta/structura altei unități, iar personalul celeilalte unități ajunge să participe la asigurarea funcționării acesteia? În ce măsură este aceasta o soluție temporară și în ce măsură a devenit, de fapt, o modalitate permanentă de organizare?
Vreau să privim lucrurile realist și obiectiv până la urmă, pentru că, dincolo de explicațiile oficiale, realitățile din teren sunt altele și le vedem destul de bine. Se tot vorbește despre deficitul de personal, despre eficientizarea sistemului și despre folosirea rațională a resursei umane. În aceste condiții, cred că este absolut legitim să întrebăm de ce realitatea din teren pare să contrazică aceste principii.