Fara exceptie, asa a fost cu fiecare lucru important care s-a castigat pentru angajatii din penitenciare. O mare de pesimism si neincredere, care-a inghitit linistit reusitele. Întrebarea, însă, pentru ce-i are-au uitat ori n-au stiut e: ce ne dorim? Sa reusim impreuna sau sa constatam ca cei care se implica au dat gres ori mai au mult pana departe?

Imposibilul, chestiune de atitudine

Periodic in munca asta de sindicat ne lovim de un zid de imposibil. Si, nu e vorba de angajator ori de guvern ci de cei care prefera sa inlocuiasca optimismul cu cinismul, mai ales ca online e si trendy si cool si chiar fancy sa declaram ca toti sunt nashpa mai putin noi. Si aici il includ ocazional si pe subsemnatul.

Reamintesc pesimistilor ca n-ajuta si ca un pic de perspectiva nu strica. Era greu de conceput ca functiile vacante s-ar putea ocupa prin concurs si s-a intamplat. Multi au si uitat sau nici macar n-au auzit cand era altfel. Era imposibil sa avem sindicate, si-am avut. Era greu s-avem acord colectiv, si-am avut.

Deconturile, imposibile la vremea lor

Parea o aventura sa propui ca transportul ori chiria sa se deconteze, si s-au decontat. Culmea, prima data la penitenciare dintre toate institutiile din sistemul de aparare, ordine publica si sigurnata nationala. S-au repliat si ceilati repede avand in vedere ca exista precedentul, dar s-a dovedit ca e posibil.

Era de neconceput s-avem comisii de disciplina unde sa fim aparati, si-am avut. Era peste putinta de intelegere a sefilor ca nu putem fi la dispozitia lor fara plata si-au inteles, chiar daca unii inca mai fac pe prostii. La fel si cu lucrul in sambete si duminici ori orele suplimentare.

Timpul de lucru, un abuz fara limite nu demult

Era din punct de vedere financiar sa se plateasca lucrul in sambete si duminici sau orele suplimentare. Iata ca s-a putut, si suntem printre cei care am reusit sa facem o exceptie de la politica de stat in acest sens. La fel si cu angajarile pe timp de criza, desi aici ne dam singuri cu stangul in dreptul la finalizare.

Lista de imposibiluri care-au devenit realitati cotidiene e lunga, nu insist. Si, evident, scriu pentru cei care-au uitat ori n-au stitu ca fiecare pas s-a facut cu certuri, negocieri, proteste si intr-un context in care multi, prea multi, preferau o expectativa pesimista.

Sprijinul pentru achizitia sau construirea unei locuinte, la momentul invierii

Mai nou, sunt colegi care incearca sa ma convinga ca e imposibil ca sprijinul pentru construirea ori achizitia unor locuinte (art. 109 din Statutul politistilor de penitenciare) sa fie pus in practica. Au auzit dansii si sunt siguri. Pana la urma e unul dintre drepturile ce par a fi nascute moarte, chiar daca istoria ne demonstreaza altfel.

Sigur ca ar fi o discriminare ca doar transformarea compensatiei pentru chirie in rata sa se aplice (art. 111 alin. 9 din Statut) si sigur ca vor fi dificultati in a invia fiecare drept mai ales ca guvernantii desori se incurca in bugete si ajung sa ne mai taie din drepturi. Dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa ne batem.

Reusim impreuna? Asta e intrebarea!

Mai sunt multe de facut. Nici cu ceea ce inseamna conditii de lucru n-am rezolvat-o. Nici cu atitudinea unor sefi. Nici cu procedurile de resurse umane. Si multe altele mai sunt pe lista. Cred insa ca e chestiune de atitudine. Pana la urma ce ne dorim? Asta e intrebarea!

Sa constatam superiori ca nu se poate uitatnd ca istoria demonstreaza altfel?! Sau, sa ne implicam in a face lucrurile sa mearga. Sigur ca exista si riscul neresuitei si sigur ca trebuie sa navigam intr-o mare de pesimism, dar ce ne dorim? Sa reusim impreuna sau sa constatam ca altii au dat gres?

Negru pe alb, cum tot spunea cineva, discutia este despre cum reusim sa ne castigam drepturile nu despre cum sa fim victimele unei conjuncturi pe care aparent n-o putem influenta.